Capitolul 1

C I A C O V A

 „Târg în Banat“

Monografie

de  Wilhelm  Josef  Merschdorf

†

 Traducere:

Alexander Ştefi

 Titlul de pe coperta cărţii:

Tschakowa – Marktgemeinde im Banat – Monographie und Heimatbuch

Ciacova – Tîrg bănăţean – Monografie şi cartea plaiului natal

Csákova – bánsagi mezöváras – Monográfia és szulöföldjenkönyv

Tuturor colaboratorilor mulţumiri şi recunoştinţă.

        O dovadă a dragostei de „acasă“, de locul natal, este marea dorinţă de a dona sume de bani întru realizarea acestei cărţi. Fără aceste donaţii, tipărirea cărţii de faţă nu ar fi fost posibilă. Inclusiv punerea la dispoziţie sub formă de împrumut fără dobindă a unor sume foarte mari pe durată indelungata din partea a trei ciacoveni.

        Pentru aceasta, mulţumiri din inimă tuturor donatorilor.

                                                                                                                    Autorul.

Banatul – o regiune sud-est-europeană.

          Banatul este azi colţul cel mai de vest al României, o suprafaţă mănoasă în triunghiul format de graniţele României, Serbiei şi Ungariei. Şi această regiune este marcată de istoria ce a trecut peste ea. Mai întâi ungurii au cucerit-o în evul mediu. După aceea au venit turcii, care au rămas 164 de ani pe aceste meleaguri şi care au părăsit locurile abia în 1716, fiind alungaţi de trupele austriece. Banatul a aparţinut din nou Ungariei începând din 1778, trecând iar la Austria în 1848/1849, ca după 18 ani să fie din nou ţinut unguresc, iar în 1918/1919 să fie definitiv divizat. O parte mică a rămas între graniţele Ungariei, o treime a „primit-o“ regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, dar cea mai mare suprafaţă a Banatului a rămas românesc. O ţărişoară – minge a intereselor politice şi a istoriei.

          Populaţia germană din Banat a jucat pe aceste meleaguri un rol asemănător cu cel al saşilor din Ardeal, chiar dacă o perioadă istorică mult mai scurtă. Împaratul Carol al IV-lea, fiica sa Maria-Tereza şi nepotul său Iosif al II-lea, au adus în secolul al XVIII-lea colonişti din regiunea Mosela, din Renania Palatinală, din Franconia, din Schwaben (de unde le vine şi numele locuitorilor de limbă germană din Banat), din Alsacia şi Lorena, care s-au stabilit pe aceste meleaguri şi au contribuit cu tot ce au adus cu ei, la ceea ce s-a făcut pâna azi din Banat. Aşa cum în Ardeal locuitorii germani ai acelei regiuni se numesc – greşit – „saşi“, astfel - şi tot greşit - se numesc germanii bănăţeni „şvabi“. Comunismul şi dictatura au contribuit la plecarea – din păcate – a acestor harnici, pricepuţi şi buni muncitori (în toate domeniile) în număr tot mai mare, lăsându-şi satele şi oraşele, casele şi bunurile, şi luând calea necunoscutului, precum strămoşii au făcut-o cu secole în urmă, dar în sens invers.

Nume, localizare.

   Cuvântul „Ban“ avea pe vremuri, la slavii din sud, înţelesul de „mare personalitate guvernatoare“. Puterea acestui BAN era foarte mare şi se întindea pe o suprafaţă care se numea, de la denumirea postului de conducere, Banat sau Bansag sau Banschaft. Fără îndoială că în evul mediu existau mai multe „banate“ în teritoriul sud-est-european, de ex. Banatul de Jaica, Banatul de Szrebernic, Banatul de Macso, Banatul de Belgrad, Banatul Severinului etc. Însă un singur Banat a rămas sub această denumire pâna în zilele noastre, anume Banatul nostru.

          Suprafaţa care a fost pentru prima dată numită BANAT în secolul al  XVIII-lea este cea din marginea bazinului panonic în sud-estul Ungariei şi este mărginită împrejur de graniţe naturale. Banatul asemănător – pe hartă – cu un pătrat mare, are Dunărea ca graniţă naturală spre sud, Mureşul spre nord, Carpaţii la răsărit şi Tisa în apus. Este aşezată între 44,28 şi 46,15 grade latitudine nordică şi 20,01 şi 22,40 grade longitudine estică. Capitala Banatului este cetatea/oraşul Timişoara. Are coordinatele 45,45 N şi 21,15 E. Ciacova este asezată la întretăierea diagonalelor trasate imaginar pe harta Banatului, adică în acel pătrat. Are coordinatele 45,31 N şi 21,09 E.

Să lăsăm acum Banatul în mare, deoarece despre Banat au scris destui oameni deştepţi şi deci există material de citit pentru cei interesaţi şi să rămânem la Ciacova, despre care nu s-a scris atât de mult. Şi spre a putea trece la ceea ce ştim despre Ciacova, facem o scurtă incursiune în datele istorice cele mai importante ale Banatului, care oricum străbate şi istoria Ciacovei în cea mai mare parte. Şi o vom face în mod cronologic.

-         Cele mai vechi descoperiri arheologice arată că în Banat a existat viaţă încă din perioada 3.700 î.e.n. S-au găsit unelte din piatră şi cupru. Lângă Obad s-au descoperit obiecte ale culturii Bodrog-Chereştur-Decea-Mureş.

-         S-au descoperit obiecte din fier şi bronz la Gad, ceramică la Parţa, pe malul Timişului.

-         În sec. 8 î.e.n. – agatârşii în Banat.

-         În sec. 4 î.e.n. – dacii în Banat.

-         101-101 e.n. Dacia este provincie romană sub numele de Dacia-Ripensia, Banatul devenind una din cele trei provincii romane în Dacia.

-         106-271 e.n. –  Dacia rămâne provincie romană iar în Banat nu se schimbă nimic.

-         271 e.n. – Goţii îi silesc pe romani să se retragă din Dacia.

-         271-567 –  hunii, gepizii, awarii - iar printre ei longobarzii şi alte popoare migratoare - trec peste teritoriul Daciei, inclusiv al Banatului.

-         567-796 –  awarii. În 796 – învinşi de Carol cel Mare, cavaler francon, care, pornind din Franconia, a ajuns primul rege al Franţei. În Banat au stăpânit bulgarii, dar nu au stăpânit niciodată singuri, ci împreună cu voivozii localnici „daco-romani“.

-         896 (!!!) –  Din nordul Mării Negre vin „magiarii“ pătrunzând în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre. Trec mai departe şi ajung până în Turingia.

-         933 – „Magiarii“ zdrobiţi şi aproape nimiciţi în valea Unstrut lângă Merseburg din Turingia, sunt obligaţi – cei ce au supravieţuit – să se retragă.

-         955 –  10 august - mare victorie a lui Otto cel Mare asupra „magiarilor“ lângă Augsburg în ducatul Schwaben.

-         970-997 –  Voivodul Geisa renunţă împreună cu ai săi („magiari“) la migraţie şi leagă de- acum istoria poporului său de religia creştină a apusului; „magiarii“ se stabilesc în câmpia Panonică. În mijlocul „magiarilor“ sosesc misionari din Salzburg şi Passau.

-         997-1038 – Vajk - fiul lui Geisa, este botezat creştineşte cu numele de Ştefan. El va fi regele Ştefan I. Coroana Sfântului Ştefan şi lancea (de la regele Otto cel Mare) au devenit simbolurile unităţii şi tăriei noului regat. Ştefan s-a căsătorit cu ducesa bavareză Gisela, soră a împăratului Heinrich II. Împreuna cu ea au sosit în noua ţară cavaleri germani, călugări şi  ţărani, a căror experienţă la curte, în administraţie şi viaţa economică erau de importanţă vitală pentru noul popor şi noua sa ţară.

-         1000 – Ohtum (sau Achtum), voivodul care i-a urmat lui Glad, stăpâneşte în această perioadă nordul Banatului, avându-şi capitala la Morisena, viitorului Cenad.

-         1030 – Csanat îl invinge pe Ohtum şi preia voivodatul lui Glad/Ohtum. În Morisena, denumit de-acum Cenad, s-a înfiinţat prima episcopie catolică.

-         1030-1046 – Gerhard de Sagredo (italian) este primul episcop catolic al Banatului.

-         1091 – În apropierea Ciacovei, are loc o bătălie între cumani si Wladislaw I. Locul bătăliei: la  sud de confluenţa râului Pogănici cu Timişul.

-         1175 – Episcopia de Cenad este împărţită în comitate, care la rândul lor sunt divizate în decanate. Komitatul Timiş este menţionat în scris pentru prima dată în 1175.

-         1233 – Andrei al II-lea, regele Ungariei, dă unei fâşii de pământ vecină cu Dunărea, independenţa sub conducerea unui „Banus“(„Terra Bany comitis Bana“. Aici apare deci prima oară, numele de Banat. Deja în secolul 12 pe o hartă arabă sunt marcaţi „munţii Banatului“ – Gebel Banat.

-         1308 – Carol Robert de Anjou devine rege al Ungariei, iar Timişoara capitala regatului.

-         1316-1323 – Carol I Robert conduce regatul său din Timişoara.

-         1332-1337 – Vaticanul iniţiază un recensământ al populaţiei şi animalelor, pentru a putea stabili zeciuiala. În aceste acte este pentru prima oară menţionat numele locului nostru natal: Ciacova, sub numele de Chaac sau Chaak.

-         1389 – 28 iunie - bătălia de pe „Câmpia Mierlei“ (Cosovo-Polie) unde sîrbii au fost învinşi iar imperiul otoman s-a întins de-atunci încolo până la Dunăre. Mii de familii sârbeşti au fugit peste Dunăre, stabilindu-se în sudul Ungariei şi în Banat. Este perioada în care apar primii sârbi şi în Ciacova.

-         1392-1395 – Se ridică „cetatea“ din Ciacova. Azi este cunoscută şi peste hotarele Banatului sub numele de „Culă“. Cetatea şi localitatea sunt proprietatea familiei Chaac (ung. Csaky sau Csaki).

-         1395 – 14 Februarie - regele Sigismund primeşte de la fraţii Nicolae şi Gheorghe de Csak cetatea Ciacovei în schimbul unor proprietăţi regale în Transilvania. Nicolae a ajuns voivod al Transilvaniei. Unul din fii săi, Wladislaw, l-a botezat pe Matei Corvin, viitorul rege al Ungariei.

-         1395 – 29 Septembrie - turcii împresoară cetatea Ciacovei.

-         1404-1463 – localităţile Ciacova (Csak), Tolvadia (Tolvajd), Voiteni (Vejtek) şi altele 29, sunt în proprietatea familiei Hagymas de Berekso. Aceasta se poate afla din istoria Chichindei.

-         1419 – Bătălia de la Niş. Sârbii fug din nou peste Dunăre în sudul Ungariei.

-         1456 – 21-22 Iulie - Iancu de Hunedoara, Şpan de Timişoara, apără Belgradul şi învinge distrugător o puternică armată turcească.

-         1457 – 29 August - Regele Vladislav al Ungariei întăreşte privilegiile celor 8 districte bănăţene din sud. Românii au organizat deja din 1342 locurile lor în apărători împotriva năvălirilor turceşti şi le-au organizat în districte.

-         1459 – Serbia devine parte a Imperiului Otoman.

-         1463 – Bosnia devine parte a Imperiului Otoman.

-         1465 – Albania şi Herţegovina devin şi ele parte a Imperiului Otoman. Ali Beg-Paşa a Semedriei (Smederevo) năvăleşte aproape regulat în Banat. În apropierea Ciacovei, într-o luptă cruntă, turcii au fost bătuţi, zdrobiţi şi goniţi peste Dunăre.

-         1481 – Paul Chinezul (din Kiniz) trece cu o oaste mare Dunărea şi îi goneşte pe sârbii stabiliţi deja în Ungaria. Adepţi ai despotului Brancovici au venit în Banat. Deci e posibil ca şi de data aceasta să fi venit familii sârbeşti ca refugiaţi la Ciacova, întărind astfel minoritatea sârbă din localitate. De atunci numesc ei această localitate Csacova. „Ova“ este o terminaţie tipic slava la numele localităţilor. Partea în care au trăit sârbii în Ciacova, au numit-o „Tot-Csac“, adică „Csac slavon“. Sârbii majoritari erau originari din Slavonia, pe ungureşte „Totorszag“.

-         1514 – Ţăranii oropsiţi din toate zonele din sudul Ungarie se strâng sub steagul lui Gheorghe Doja (ung. György Szekely Dozsa), pornind împotriva Cenadului pe 27 Mai, unde l-au tras în ţeapă pe episcopul Nicolae de Csak (Csaky) din spiţa celor de Csak. Mai târziu au ocupat până şi cetatea Şoimoşului din apropierea Lipovei. În faţa porţilor Timişorii, trupele lui Doja au fost oprite de trupele unite ale şpanului de Timişoara - Ştefan Bathory şi a voivodului Transilvaniei Joan Szapolyai. Răsculaţii au fost nimiciţi, iar Doja şi ceilalţi capi executaţi public în Timişoara, pe locul numit azi „Maria“.

-         1521 – Sultanul Suleiman al II-lea (1520-1556) cucereşte Belgradul şi porneşte împotriva Ungariei.

-         1526 – 29 August: Lodovic al II-lea, regele Ungariei, pierde bătălia de la Mohaci (Mohacs), fiind învins de o oaste turcească net superioară numericeşte. Astfel a luat sfârşit perioada cea mai înfloritoare a evului mediu în Ungaria.

-         1551 – 18 Septembrie - Ciacova este predată fără luptă trupelor turceşti ale lui Socoli Mahomed. Într-o campanie în anul 1551, aceste trupe, venind dinspre Belgrad, au cucerit mai întâi Becei, după care a urmat Becicherecul, Cenadul, Nădlacul, Ciacova, Şondo (în apropierea Gătaiei), însă în faţa Lipovei au făcut cale întoarsă, oprindu-se la porţile Timişoarei.

-         1552 – 26 Iulie - după lupte eroice, apărarea Timişoarei nu mai poate rezista şi sub comanda lui Ştefan Losonczy, a fost predată turcilor. Restul trupei de apărare era    compusă din  1.160 unguri, 500 spanioli, 300 boemi, 100 nemţi şi 150 soldaţi ai oraşului, deci ai garnizoanei. În afara celor din garnizoană, ceilalţi erau mercenari, în solda Timişoarei. În acelaşi an sunt ocupate şi Vârşeţul, Lugojul, Caransebeşul, Făgetul, Lipova, Şoimoşul şi Aradul.

-         1566 – 19 Ianuarie - documentul otoman nr. 93 datat „anul 973, luna Cernasi-achir, ziua 28 (deci 19 Ianuarie 1566) spune: „Sultanul Suleiman I-ul porunceşte să fie recompensat tăbăcarul Hassan din Ciacova, în Vilaietul Timişorean, cu o sumă de 7.500 Akce, pentru merite deosebite faţă de oastea otomană“.

-         1683 –  14 iulie: Oastea otomană sub Paşa Kara Mustafa asediază Viena. Prin aceasta ameninţă întreaga creştinătate. Ducelui Carol al IV-lea de Loringia i s-a încredinţat comanda supremă asupra oştirilor de câmp. Comandantul Vienei era contele Rüdiger de Starhenberg, iar regele Poloniei Joan Sobiesky, era comandantul oştirii de rezervă.

-         1683 – 12 Septembrie - trupele aliate de rezervă sub comanda lui Sobiesky, încălcând un ordin strict, (pe care de fapt nu l-a primit niciodată, solul ne-ajungând la el), au atacat trupele turceşti, iar apoi, împreună cu trupele lui Lothringen (Loringia) au învins trupele otomane puternice care împresurau Viena. Astfel a fost salvată Europa de apus.

-         1686 – 2 septembrie - trupele imperiale cuceresc Buda.

-         1687 – 12 august - victorie asupra armatelor turceşti la Mohaci. Asta înseamnă sfârşitul ocupaţiei turceşti în Ungaria.

-         1688 – 6 Septembrie - Belgradul  este deasemenea cucerit şi eliberat de trupele imperiale austriece.

-         1689  –  24 Septembrie - Ludovic Wilhelm I de Baden învinge armata turcească la Niş. În acest an (1689), vin cîteva zeci de mii de familii sârbeşti, sub conducerea Patriarhului de Ipec (Pec), Arsenie al II-lea Cnejevici, şi se stabilesc în sudul Ungariei. Sârbii stabiliţi în Ungaria primesc o autonomie destul de mare. Şi cu această ocazie se stabilesc familii sârbeşti în Ciacova.

-         1691 – 19 august - în bătălia de la Slancamen învinge Ludovic Wilhelm I de Baden (numit „Türkenlouis“ - adică „Ludovic al turcilor“) turcii, decisiv.

-         1695 – Turcii gonesc oastea imperială, care la acea vreme era relativ slabă, din sudul Serbiei.

-         1697 – 11 septembrie - Prinţul Eugen de Savoia învinge armata otomană în bătălia de la Zenta, la sud de Seghedin.

-         1698-1699 – Hamin-Paşa aduce colonişti din Transilvania (din regiunea Mureşului, Hunedoarei şi Zărandului) la Ciacova şi măreşte astfel localitatea româno-sârbă.

-         1699: - 26 Ianuarie - pacea de la Karlovitz pune capăt războiului cu turcii. Împăratul Leopold I şi sultanul Mustafa al II-lea se înteleg ca Imperiul Otoman să predea Imperiului Habsburgic Ungaria şi Transilvania, cu excepţia Banatului Timişoarei. Această pace s-a putut realiza doar ca urmare a victoriei strălucite a prinţului Eugen de Savoia în bătălia amintită. Fiind anul deja foarte avansat – era septembrie – prinţul de Savoia nu a putut profita mai mult de pe urma victoriei sale. Problemele ridicate de transport şi aprovizionare în drum spre Timişoara erau de nerezolvat în această perioadă.

-         1705 –  5 mai - după moartea Împăratului Leopold I, ajunge fiul său - Josif I - Împărat al Austriei.

-         1706 – 7 noiembrie - documentul cu numărul 359 din anul 1117, luna Şaban, ziua 1:

             „Sultanul Achmed III ordonă strângerea dărilor (impozitelor – n.t.) spre asigurarea aprovizionării trupelor sale staţionate în Timişoara. Sunt lovite de acest ordin, judeţele  Pancevo, Ciacova şi Becicherec. Se strânge suma de 100.000 guru.

-         1707 – 21 iunie - la Onod în Ungaria, se întrunesc rebeli unguri şi transilvăneni. Sub conducerea lui Francisc (Ferencz) Racozy al II-lea declară coroana Ungariei ca „vacantă“, luândui-o de fapt şi de drept Împăratului Austriei (1703-1711).

-         1711 – 17 aprilie - Împăratul Josif I murind, moştenirea îi revine fratelui său mai tânăr, Carol. Josif a fost un prieten de nădejde al Banatului, vizitându-l de mai multe ori.

-         1711 – 29 aprilie - pacea de la Sătmar pune capăt revoltei maghiaro-transilvane contra habsburgilor. Reglementează legăturile dintre cele două ţări, care vor rămâne valabile până în anul 1867.

-         1712 – 22 mai - Carol al VI -lea este încoronat ca rege al Ungariei.

-         1716 – aprilie - Împăratului Carol al VI-lea i se cere ajutorul militar contra turcilor din partea Veneţiei. Împăratul cere Imperiului Otoman să respecte tratatul de la Karlovitz. Imperiul Otoman răspunde declarând război Austriei.

-         1716 – 5 august - are loc bătălia de la Petrovaselo. Prinţul Eugen de Savoia, denumit deja „moartea turcilor“, îl bate crunt pe marele vizir Damad Alí Paşa. În fruntea trupelor imperiale, prinţul ajunge la porţile Timoşoarei. Timişoara este apărată de Mustafa Paşa cu o armată de 18.000 de soldaţi, printre care 500 de „magiari“ (curuţi) sub conducerea lui Imre Thököly.

-         1716 – 12 octombrie - turcii flutură steagul alb deasupra cetăţii Timişoarei, semnalizând că se predau. Se anunţă astfel sfârşitul dominaţiei de 164 ani a Imperiului Otoman asupra acestui petec de pământ distrus, mocirlos şi în mare parte părăsit.

-         1716 – 13 octombrie - cetatea Timişoarei este predată prinţului Eugen de Savoia. Se stabilesc condiţiile capitulării. Trupele turceşti de ocupaţie din Timişoara şi din alte localităţi întărite, printre ele şi Ciacova, aveau voie să plece nestingherite spre Belgrad. Retragerea acestor trupe s-a făcut pe ruta Timişoara – Jebel – Denta – Alibunar – Pancevo – Belgrad.

-         1716 – 16 octombrie - ultimul soldat turc părăseşte Timişoara.

-         1717 – 22 august - după două luni de asediu, trupele imperiale conduse de prinţul Eugen de Savoia au cucerit cetatea şi oraşul Belgrad.

-         1718 – 21 iunie - Pacea de la Pasaroviţ (Serbia) încheie primul război cu turcii care a început în anul 1716, sub Împăratul Carol al VI-lea.

*

Notă! Acestea au fost câteva date din „prima parte“ a istoriei Banatului, importante, după cum se vede, şi pentru Ciacova. Cele mai importante documente şi implicit date despre Banat sunt extrase dintr-o istorie a Banatului scrisă de Francisc Grisselini. Azi se găsesc mai multe cărţi, dar şi pagini pe internet, unde este descrisă mult mai pe larg istoria Banatului. Deci aici se încheie acest mic capitol, reprezentativ totuşi pentru diferitele legături politice, naţionale şi religioase din acea epocă.

Important pentru Ciacova: începând cu „primul val“ de colonişti din toate ţările de limbă germană din acea vreme, au sosit şi în Ciacova primii „şvabi“. Au urmat alţii cu al „doilea val, şi bineânţeles şi cu al „treilea val“. Cel care a făcut pentru Banat adevărate „minuni“ din punct de vedere administrativ şi organizatoric, a fost contele Florimund Mercy. Majoritatea drumurilor de azi au fost „trasate“ din ordinul său. Localităţile „şvăbeşti“ au fost înfiinţate pe locurile stabilite de el, pământul fiindu-le împărţit după dreptate. Satele şi comunele ridicate de coloniştii de limbă germană erau, cu o singură excepţie, romano-catolice. Excepţia a fost Liebling-ul, fiind evanghelic. Au fost deasemenea trimişi colonişti şi în localităţile deja existente, fiind cunoscută hărnicia şi priceperea lor. Şi aceşti colonişti au contribuit decisiv la dezvoltarea şi înflorirea Banatului, dar asta cu un preţ foarte mare pe care l-au plătit în vieţi omeneşti. (n.t.)

          Câteva date despre Ciacova care pot prezenta interes:

          Despre prima ieşire din matcă (din matca veche) a Timişului se scrie în anul 1740, pe data de 30 ianuarie, când podurile de lemn au fost luate de gheaţă. Atunci a fost întreaga Ciacovă inundată.

                Pe data de 6 aprilie 1740 la Ciacova a fost executat tîlharul Kanak Spusoi Popprika.

          Între anii 1744 şi 1768 au venit în mai multe rânduri bande de vagabonzi, de tâlhari, braconieri, târfe şi altă lume „rău-famată“ în Banat. Politica de colonizare a Cancelariei Imperiale a ajuns prin aceasta să aibe probleme. De ce? Deoarece aceste persoane erau „deportate“ în Banat. Iar „bănăţenii“ nu vroiai ca să se verse drojdia societăţii vieneze pe meleagurile lor. Printre cei „deportaţi“ s-au aflat şi unii care a trebuit sa-şi ia lumea în cap împreună cu familiile lor din motive politice, şi care, fiind meseriaşi buni, au dat dovadă de dragoste, hărnicie şi pricepere în şi pentru locurile în care s-au aşezat.

Notă! Din anul 1741 până în anul 1756, Banatul a fost condus din punct de vedere adimnistrativ – dar nu numai – de generalul comandant Franz Leopold Anton Ponz conte de Engelshofen, care bineînţeles a arătat foarte mare interes părţii militare a administraţiei Banatului. În această perioadă s-au mărit fortificaţiile Ciacovei şi bineânţeles cazarma. Cazarma s-a aflat lânga Culă. S-a mai construit încă o cazarmă, şi anume o aşa-zisă „cazarmă a călărimii“, pentru un regiment de dragoni din Baden-Würtenberg (se pare că în 1743, în perimetrul actualei pieţe mari – Piaţa Cetăţii).

   ØÎncerc să redau faptele care sunt importante pentru Ciacova din cartea-monografie a domnului Merschdorf, deci rog să mi se ierte faptul că nu traduc totul, cuvânt cu cuvânt, aceasta fiind o muncă care ar cere luni de zile şi pe moment nu am această posibilitate. Dar cred că şi „puţinul“ tradus de mine este de ajuns în ce priveşte istoria Ciacovei noastre şi a „tuturor“ ciacovenilor. (n.t.)

          Primul preşedinte civil – nefăcând parte deci din nomenclatura militară – a administraţiei din Timişoara, pe nume Francisc de Paula Raimund conte de Villana-Perlas (1753 – 1768) era influenţat numai de către exportatorii de vite. Numic altceva nu-l interesa. În perioada „cârmuirii“ sale s-au mutat grănicerii sârbi din zona la nord de Mureş în vestul Banatului. Acolo i-a colonizat. Nu a mai permis colonizarea unor zone importante din Banat cu germani, şi asta până în anul 1763.

          Despre problemele Ciacovei din prima perioadă a domniei Împărătesei Maria-Tereza au rămas multe documente sub forma unor raporturi ale administraţiei de la Timişoara – după Dr. Baroti. Iată câteva din ele.

-         1742 – 19 februarie - Administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că în districtul Ciacova nu s-au stabilit nici evrei germani, dar nici evrei spanioli.

-         1742 – 12 martie - Administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că în Ciacova, unde avea dreptul să-şi exercite meseria doar brutarul Mathias Stoll, pot doi brutari să-şi câştige hrana zilnică.

-         1742 – 28 august - Administraţia Ciacovei întreabă administraţia Banatului dacă pentru felcerul Kapanu va trebui Ciacova să plătească chiria, sau să i se construiască o casă.

-         1743 – 18 aprilie - districtul Ciacova raportează administraţiei Banatului că se declară de acord să „dea“ 80 de recruţi.

-         1743 – 26 august - administraţia Banatului ordonă administraţiei Ciacovei să supună unui interogatoriu pe numiţii negustori (din acte) „Andreas Zeran / Andrei Ţăran, Nicola SZIPESCHAN / Nicolae Şipetan si Jovicza / Ioviţă“ în legătură cu suspectul „Petro Czerano“  (Petru Ţăran) şi să trimită rezultatul la Timişoara.

-         1744: - 10 iulie - Administraţia Banatului ordonă adnministraţiei Ciacovei să dea familiilor germane sosite în localitate, 140 măsuri de grâu „pe plată viitoare“.

-         1745 – 29 iunie - Unui neguţător de grâu, grec din Lugoj, pe lângă unul din Ciacova, li s-au închis hambarele din cauza negoţului clandestin făcut. Numele lor era Şifco Cosmar şi Iorghi Şafu. Martori: doi turci de la târgul săptămânal. Astfel cei doi greci au fost arestaţi.

-         1745 – 24 octombrie - Administraţia Ciacovei întreabă administraţia Banatului cum să procedeze pe viitor, datorită faptului că mai mulţi neguţători turci au făcut vânzare „a la minuta“ proferând chiar şi ameninţări.

-         1746 – 10 februarie - Administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să construiască „casa administrativă“.

-         1748 – 20 mai - Administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să ia măsuri şi să-l avertizeze pe „cambiaturistul“ din Jebel să se comporte omeneşte cu nevasta sa. În caz de repetare a plângerilor, va fi silit de lege să „umble blând“ cu ea.

*

-         1751 – 16 februarie - Administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că pe teritoriul târgului din Ciacova se află 41 de birturi, care pot fi reduse la 20.

-         1752 – 10 martie - Administraţia Banatului cere de la administraţia Ciacovei să pună la dispoziţie pentru lucrările la fortificaţile cetăţii Ciacovei 100 de bărbaţi săptămânal.

-         1752 – 18 iulie - Administraţia Ciacovei raportează administraţie Banatului că în loc de 100 de bărbaţi săptămânal se cer 200. Dar roagă ca până după recoltare să nu se ia mai mulţi, lipsind braţele de muncă.

-         1752 – 3 august - Administraţia Banatuli cere pe un ton sever să nu se mai întâmple ca bărbaţii necesari la fortificaţii, să nu apară la muncă în număr de 100 pe săptămână. Iar pe viitor să fie puşi la dispoziţie săptămânal „cu 40-50 bărbaţi mai mult de 100“.

-         1752 – 20 noiembrie - Administraţia Banatului atrage atenţia administraţiei Ciacovei că zeciuiala pe tutun se ia numai pentru tutunul de pe câmp, dar nu şi pentru cel din grădina proprie.

-         1753 – 22 ianuarie - Administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să bage trei săptămâni la arest pe cei vinovaţi - din Jebel - de arderea a trei leşuri scoase din mormintele lor, pe motiv că ar fi fost „vârcolaci“ (vampiri).

-         1753 – 7 februarie - Administraţia Ciacovei anunţă administraţia Banatului, că cneazul din Stamora (română) le-a adus la cunoştiinţă faptul că la Stamora s-au încartiruit vampiri.

-         1753 – 13 februarie - Administraţia Ciacovei arată că în localitatea Wermesch „graseiază“ vîrcolacii (vampirii).

*

          Se poate vedea din aceste puţine date exacte, cu ce se lupta în acele vremuri o administraţie „civilă“. Şi totuşi aşa era. Era într-adevăr foarte greu să administrezi o regiune în care locuiau la un loc atâtea naţionalităţi, fiecare cu interesele ei proprii şi bineînţeles, cu doleanţe diferite. Unele în drept, altele nu, dar toate trebuiau prelucrate.

După terminarea „războiului de 7 ani“ a reînceput, de fapt a continuat, din ordinul Împărătesei, colonizarea Banatului.

          Fiecare naţionalitate avea de împlinit câte o datorie/muncă/menire. Germanii, „magiarii“, spaniolii, francezii, italienii, croaţii, bulgarii şi slovacii erau meniţi să întărească pătura catolică a populaţiei. În acelaşi timp, trebuia ca în acest mod să se creeze un echilibru între religia romano-catolică şi cea greco-ortodoxă, reprezentată prin români şi sârbi.

Bulgarii erau legumicultori, italienii şi spaniolii aveau orezăriile şi bumbacul sub suveranitatea lor ca şi viermii de mătase, românii şi sârbii erau crescători de animale – vite, cai, oi unde erau vestiţi -  iar germanii, „şvabii“, aveau sarcina de a fi exemplu pentru toate celelalte naţionalităţi în cultivarea câmpului, a viţei de vie şi construirea unor case mult mai bune decât bordeiele existente. Astfel avea fiecare naţionalitate sarcina ei de îndeplinit.

Ideea era bună, dar ducerea ei la îndeplinire ridica piedici la tot pasul. Cele mai puţine localităţi erau etnic „curate“, având doar o singură naţionalitate în incintă. Majoritatea covârşitoare erau localităţi cu populaţie foarte amestecată. Şi această populaţie pestriţă nu era uşor de loc să fie „ţinută în frâu“, din moment ce fiecare încerca să tragă spuza pe turta lui.

În Ciacova de exemplu, li s-au alăturat românilor şi sârbilor majoritari şi germanilor minoritari, grupuri de spanioli, italieni, slovaci, evrei, magiari şi din nou germani. A trebuit să treacă câteva decenii până ce experimentul acesta a putut fi privit ca „reuşit pe deplin“.

    Şi totul a mers relativ bine, cu excepţia perioadei cât Banatul a aparţinut Ungariei. După dispariţia Imperiului Austro-Ungar, statele ce i-au urmat, ca de exemplu Serbia / Iugoslavia şi România, nu au folosit rezultatele acestei experienţe îndelungate decât în parte.

*

Notă! Să trecem acum la perioada istorică a Banatului între anii 1778 şi 1849, inclusiv în ceea ce priveşte Ciacova, bineînţeles. (n.t.)

   Sub insistenţa „presiunilor“ ungureşti, Maria-Tereza a fost silită să renunţe la Banat, pe care l-a cedat Ungariei. Pământurile au fost cumpărate în cea mai mare parte de nobili mari şi mici, maghiari. Convieţuirea dintre aceştia şi ceilalţi locuitori ai Banatului nu a mai fost de atunci niciodată ca înainte. Iar nefericita măsură a Mariei-Tereza a contribuit masiv la politica de maghiarizare dusă de unguri în acea perioadă în toate teritoriile ce le deţineau. A început cea mai grea perioadă din istoria Banatului.

-                      1778 – 6 iunie - Prin semnătura Comisarului Imperial, contele Christoph von Niczky, s-a înfăptuit predarea Banatului, Ungariei. Astfel, a încetat să mai existe Banatul Imperial al Timişoarei. A fost imediat împărţit precum celelalte zone ale Ungariei în „şpanate“ conduse de câte un şpan: Torontal, Timiş şi Krasso. Districtele au fost desfiinţate, deci şi districtul Ciacovei. Ciacova a rămas totuşi, fiind o localitate prea importantă, resedinţă administrativă.

De pe urma celor trei vizite ale Împăratului Iosif al II-lea în Banat au rămas nenumărate documente. În anul 1768 Împăratul a vizitat şi Ciacova, înnoptînd în clădirea „Camerală din Piaţa Mare“ (Piaţa Cetăţii).

-          1780 – 29 noiembrie - Moare Împărăteasa Maria Teresia iar Iosif al II-lea - fiul său - devine singurul cârmuitor al imensului Imperiu.

Nu mai amintim în amănunţime evenimentele - chiar dacă majore - din viaţa Imperiului, ca de exemplu războiul cu turcii (1788-1789), nici prădările după acest război prin bande mari de tâlhari de naţionalităţi amestecate, majoritatea fiind români. Doar atît:

-         1789 – 8 octombrie - Trupele imperiale sub comanda mareşalului Gideon Ernest conte de Laudon au cucerit Belgradul. Prin semnarea păcii de la Şiştova s-a sfîrşit definitiv şi pentru totdeauna cu pericolul turcesc în ce priveste Banatul.

-          1790 – 20 februarie - Împaratul Iosif al II-lea moare fără urmaşi de sex bărbătesc. Îi urmează astfel la tron fratele său Leopold II (1747 – 1792). Cum acesta a murit deja în 1792, i-a urmat la tron fiul, Francisc al II-lea (1768 – 1835). A renunţat la coroana imperială în anul 1806, deoarece celelalte state de limbă germană „i s-au închinat“ lui Napoleon. Francisc al II-lea a rămas astfel pâna în 1835 doar Împărat al Austriei.

Notă! Evenimentele istorice ale Austriei din acea perioadă nu sunt de importanţă deosebită pentru Ciacova, nici pentru Banat. Astfel că nu vor fi tratate în amănunt în aceste rânduri, chiar dacă au fost de importanţă vitală pentru Europa.

   Amintim doar că, pentru a acoperi cheltuielile de război (războiul dintre Franţa şi Austria privind supremaţia asupra Ţărilor de Jos) s-a pus dijmă şi în Ungaria. Astfel şi în Ciacova s-au strîns 300 de galbeni. Şi celelalte localităţi ale Banatului au fost desigur lovite în acelaşi mod. (n.t.)

          Ciacova avea garnizoană militară şi deci şi datoria de a prelua prizonieri şi de a-i „ţine“ (întreţine), asta însemnând cu hrană şi toate cele trebuitoare. Este de reţinut că în 1795 în Ciacova existau prizonieri de război. Nu se ştie din ce armată făceau parte. Mai târziu, în anii 1808-1809, în Ciacova se aflau prizonieri din armata napoleoniană. Este sigur că erau 500 ofiţeri şi soldaţi francezi, italieni şi bavarezi. Datorită unei epidemii de tifos au murit în 1809, 69 de prizonieri în Ciacova. Evidenţa e trecută, după obicei, în catastifele bisericii romano-catolice, cu nume, grad, naţionalitate, vîrstă şi unitatea militară căreia i-au aparţinut. În acelaşi an s-au înecat doi prizonieri la scaldă în Timiş. Pe vremea aceea „Timişul Mort“ era matca adevărată a Timişului, având apă multă şi provocând şi inundaţii aproape regulat.

-         1809 – 14 octombrie - După pacea de la Schönbrunn, prizonierii „francezi au putut pleca acasă“. Deci chiar dacă doar pe această cale – dări şi prizonieri – a participat şi Banatul, deci şi Ciacova, la acest război purtat la distanţe imense.

-          1929 – 8 februarie - Se încheie recensământul populaţiei în întregul Imperiu Austro-Ungar, deci şi în Ciacova.

          În secolul al XIX-lea, colonizarea Banatului nu mai avansează în ritmul impus pe vremea Mariei-Tereza şi al lui Josif al II-lea. Doar în 1828 vin „bohemi de limbă germană“ (fiind originari din Bohemia) în regiunea de munte a Banatului, înfiinţând localităţi deasupra de Reşiţa, cum ar fi Gărâna, Brebu-nou, Văliug etc.

Dacă Banatul a fost cât de cât la scut în faţa războaielor care zguduiau Europa, nu a fost scutit din păcate de epidemii de tot felul:

- 1794-1795: vărsat de vânt;

- 1782 si 1897: lăcuste în număr uriaş care au distrus întreaga recoltă;

- 1832-1833: holera, urmată de malarie, etc.

-1836: episcopia Timişoarei emite ordinul ca în toate catastifele bisericilor romano-catolice să nu se mai înregistreze nimic în limba latină, decît în limba maghiară. Aşa de exemplu preotul Ciacovei, Aloys Schindler, a trebuit să-şi schimbe numele în „Alajos“.

Prin „legile limbii“ din anii 1840 / 1844, limba maghiară este ridicată la limba oficială de stat, deci şi la unica limbă de predare în şcoli. S-a creat astfel pentru prima dată o platformă „legală“ pentru maghiarizarea întregului Banat. În aceste acţiuni îşi au rădăcinile viitorului şovinism maghiar.

          Perioada revoluţiilor din anii 1848 (înainte şi după) au avut diferite scopuri în diferite zone ale Imperiului. Ungurii vroiau desprinderea totală de Imperiu, deci de Austria. Românii, sârbii, „şvabii“ şi celelalte naţii ale Banatului sperau în sprijin şi scut din partea Imperiului contra ungurimii. Era deci imposibil să se unească toţi aşa-zişii „revoluţionari“ în lupta contra Imperiului. Austriecii, care la început au dat înapoi acceptând doleanţe ale revoluţionarilor, văzând că acestora nu le ajunge libertatea presei, reprezentarea stărilor la Viena etc., au pornit împotriva revoluţionarilor şi i-au învins atât pe cei din Viena cât şi pe cei din Praga, dovedind că încă mai există forţă şi putere în armata imperială.

          Câteva date interesante cu influenţă asupra Ungariei, deci a Banatului şi implicit, a Ciacovei:

-         1848 – 3 martie - Kossuth Lajos ţine o cuvântare în faţa camerei de la Budapesta contra absolutismului Austriac.

-         1848 – 13 mai - Sârbii din Banat se ridică împotriva ungurilor, iar slovacii cu două zile mai devreme;

-         1848 – 15 mai - Românii din Transilvania şi Banat urmează exemplul sârbilor şi slovacilor. Aceasta înseamnă că în revoltă/răscoală, sârbii şi românii au fost de fapt de partea imperiului Austriac.

-         1848 – august - În Banat are loc o luptă aprigă între sârbi şi unguri;

-         1848 – 12 decembrie - Ungurii refuză să-l recunoască pe Împăratul Franz-Josef (numit în popor: Fenencz-Joşka), coroana Ungariei. Mareşalul Alfred duce de Windischgrätz mărşăluieşte în fruntea trupelor imperiale contra Budapestei; Kossuth Lajos, fuge.

-         1849 – 14 aprilie - Guvernul maghiar din Debreţin îl proclamă pe Kossuth Lajos ca guvernator al Ungariei;

-         1849 – mai/iunie - Din nord pătrund ruşii în Ungaria, din sud intră trupele croate iar din apus vin trupele austriece;

-         1849 – iunie / iulie - Lupte grele între trupele revoluţionare şi trupele invadatoare;

-         1849 – 9 august - Trupele austriece, învingând în fiecare bătălie, împing trupele răsculaţilor spre răsărit; le ajung din urmă în faţa Timişorii; le înving decisiv şi intră în oraş, care a rămas credincios Imperiului;

-         1849 – 13 august - În preajma Aradului capitulează trupele ungureşti sub comanda generalului Artur Görgey în faţa ruşilor. Bătălia pierdută a avut loc la Şiria;

-          1849 – 6 octombrie - 14 conducători ai răsculaţilor sunt executaţi în urma unui proces în Arad, având loc şi alte 114 condamnări la moarte.

   În aceste vremuri tulburi ale revoluţiilor, s-au format două tabere: una care era credincioasă Imperiului, formată din români, sârbi, „şvabi“ şi guvernul oficial din Budapesta de o parte, iar trupele lui Kossuth, revoluţionarii, trupele de ţară şi honvezii de cealaltă parte.

           Influenţa acestor ani de revoluţie asupra Ciacovei.

Şvabii, de exemplu, aveau doar un singur interes: să scape de unguri şi să nu mai aparţină/depindă decât de Viena. Fiecare naţionalitate însă îşi avea interesele ei. Ţinând cont de această puzderie de interese, se poate înţelege mai uşor întregul „du-te/vino“ ce a avut loc în Ciacova acelor ani.

          Trebuie menţionat că în Ciacova au locuit foarte puţine familii maghiare, în schimb o garnizoană de honvezi foarte puternică îşi arata cu fiecare ocazie, atotprezenţa. Majoritatea clară o reprezentau bineânţeles românii, care însă nu erau organizaţi, cum erau celelalte grupări naţionale mai mici, ca de exemplu sârbii. Şvabii reprezentau de fapt o forţă politică şi mai ales economică foarte importantă, forţă pe care însă nu o foloseau deloc. Poate că nici nu o puteau folosi. Populaţia evreiască a fost neutră, tindea însă uşor de partea maghiarilor cumpătaţi.

          Şi acum datele istorice, cum se pot ele găsi şi citi, în ordinea cronologic.

-         1848 – 26 mai (Vucovici) - În şcoala ortodoxă din Ciacova are loc o întrunire între sârbi şi români, întrunire organizată de protopopul Vasile Tăbăcaru, avocatul Constantin Panici şi Trandafirovici. Vroiau să aleagă un reprezentant al Ciacovei care să meargă ca delegat la marea întrunire de la Novi-Sad. Notabilităţile maghiare din Ciacova, în frunte cu judecătorul de scaun Tamasy Molnar, au început pe loc cercetările împotriva celor 41 de participanţi, adunarea fiind socotită ca fiind îndreptată împotriva lui Kosuth.

-         1848 – 4 iunie (Vucovici) - La sfîrşitul lunii mai au sosit prin poştă proclamaţii ale lui Sigismund Pop şi notarului Ivan Voinovici, la Ciacova. Au fost confiscate. Pentru că erau de fapt de natură „nevinovată“, şi deoarece conţineau şi o proclamaţie a lui Eftimie Murgu care arăta simpatie pentru maghiari, au fost redate destinatarilor.

-         1848 – 21 iunie (Vucovici) - Judecătorul de scaun Tamassy Molnar raportează lui Vucovici că la intrarea trupelor maghiare din Vârşeţ în Ciacova nu s-au creat probleme de nici un fel. „Şvabii“ (germanii) şi românii au scos steagurile ungureşti sau cele albe. Sârbii au fugit cu arme cu tot, iar luptătorii rămaşi au fost dezarmaţi. Trupele au mai rămas o lună în cazarma din Ciacova.

-         1848 – 7 iulie (Pesti Hirlap) - În scaunul Ciacova a fost ales deputat Adam Varkonyi, reprezentant al moderaţilor în problema maghiară. Nu era prieten al republicii, însă era pentru reforme.

-         1848 – 27 august (Vucovici) - Bărbaţii apţi din Ciacova – români, germani, unguri şi sârbi, au fost duşi în tabăra de la Gedöfalva, unde se pregătea raidul asupra Serbiei. Populaţia se plânge că a fost silită deja de două ori să participe la apărarea Vârşeţului şi o dată la apărarea Novi-Sad-ului împotriva sârbilor. Comisarul maghiar Miklos Joanovici a ofensat populaţia în repetate rânduri.

-         1848 – 28 august (Vucovici) - Abia la ameninţări masive din partea judecătorului de scaun s-au învoit locuitorii Ciacovei să pornească pentru a treia oară împotriva sârbilor.

-         1848 – 9 octombrie (Vucovici) - În Ciacova sosesc 95 de recruţi, în majoritate români, din comitatele cărăşene, spre a întări garnizoana.

-         1848 – 15 octombrie (Vucovici) - Ciacova este ocupată de trupe imperiale austriece venite din Timişoara.

-         1848 – 18 octombrie (Vucovici) - După ocuparea prin trupele austriece, în Ciacova întreaga populaţie, indiferent de naţionalitate, a fost dezarmată iar armele confiscate. Românii şi sârbii i-au primit pe austrieci cu mare simpatie.

-         1848 – 24 octombrie (Kossuth Hirlapja) - Trupele austriece din Timişoara dezarmează doar pe maghiari şi pe germani. Românii şi sârbii nu sunt dezarmaţi. De asemenea au fost luaţi 65 de recruţi honvezi din Ciacova şi duşi la Timişoara.

-          1848 – 11 noiembrie (Kossuth Hirlapja) - Pentru dezarmarea răsculaţilor maghiari din Ciacova au fost puşi în mişcare 1.500 de soldaţi imperiali din Timişoara. Aproximativ 100 de răsculaţi au putut să fugă, dar 600 dintre ei au fost internaţi în cazarma din Ciacova. Trupele imperiale, conduse de sârbi, exercită teroare în Ciacova. Astfel s-a ordonat de către sârbi ca fiecare bărbat care e prins că mai posedă o armă, să fie executat. Aproximativ 15 cetăţeni mai bine situaţi din Ciacova, germani şi maghiari, au fost escortaţi la Timişoara. În Ciacova a fost numit judecător de scaun un sârb, care la rândul său a numit un croitor sârb pe postul de primar al Ciacovei. Românii din Ghilad au fost ridicaţi de sârbi şi mutaţi forţat la Ciacova. Casele a căror proprietari nu aparţineau crezului sârb-ortodox, au fost jefuite.

          Astfel a continuat acest „încoace şi încolo“ până ce, prin presiunea trupelor imperiale, trupele rebele maghiare care se numeau revoluţionare, au fost definitiv învinse, restaurându-se liniştea în zonă. S-a înfiinţat, ca soluţie – de fapt nu prea fericită – „Voivodatul sârbesc şi Banatul de Timiş“. Aceasta se întâmpla în anul 1849.

          În Noiembrie 1883 au pornit maghiarii din Ciacova o acţiune de cheta/donaţie pentru construirea unui monument în memoria revoluţiei ungureşti în Ciacova. Se pare că totul a rămas fără rezultat, deoarece în Ciacova nu s-a ridicat niciodată pînă azi un asemenea monument. În anul 1898 s-a sărbătorit festiv revoluţia din 1848-1849, dar un monument nu a fost ridicat. Această revoluţie, ca atîtea altele, a trecut pe lângă conştiinţa ciacovenilor fără a lăsa urme deosebite. Oricum, este bine să nu se uite niciodată aceste „amănunte istorice“.

*

          Prin „patentul“ imperial din data de 18 noiembrie 1849, s-a schimbat soarta Banatului. Situaţia politică a devenit una nouă, însă alta decât cea aşteptată. Prin înfiinţarea „Voivodatului sârbesc şi Banatului de Timiş“ au fost reunite din punct de vedere politic „Bacica“ – comitatul Baci-Borog, Banatul – comitatele Timiş - Torontal şi Caraş, şi părţi ale Sirmienului – scaunele Ruma şi Iloc ale comitatului Sirmian. A fost numit de către generalul comandant al trupelor imperiale din Ungaria - Iulius Iacob, conte de Haynau - în funcţia de reprezentant al coroanei, generalul maior Ferdinand Mayerhoffer - conte de Grünbühel. Sediul era Timişoara, independentă de Ungaria şi supusă doar Vienei. Slujba nu era uşoară, deoarece datoria sa era să „păstorească“ o turmă foarte pestriţă, populaţia fiind formată din români, germani, sârbi, maghiari, croaţi, bunievaţi, şócaţi, evrei, slovaci, cehi, ruşi, ruteni, bulgari, ţigani etc. Important era să se împace – datorită intereselor vitale deosebit de diferite – toate aceste naţionalităţi, ceea ce reprezenta şi scopul, şi dorinţa atât a Vienei cât şi a Timişoarei. În funcţii importante nu au fost numiţi din principiu localnici, ci germani din Austria sau din Boemia. Limba oficială a fost germana, dar s-a evitat construirea acestui sistem nou pe populaţia de limbă germană din Banat.

          Şcoala şi-a revenit după perioada maghiară. S-au înfiinţat în tot Banatul şcoli în diferite limbi ale naţionalităţilor, cu condiţia să fie destui elevi pentru a forma o clasă şi a merita să fie plătit un dascăl (învăţător).

În biserici se treceau înregistrările din nou pe hârtie în limba latină.

*

          Această perioadă paşnică şi înfloritoare nu a durat mult, deoarece Banatului nu-i era hărăzit să trăiască veşnic liniştit şi în pace.

          Deja prin 1860 au început să se arate primele semne de destrămare ale acestui voivodat artificial. O „diplomă imperială“ datată 20 octombrie 1860 a pecetluit soarta Banatului. Ţările coroanei Ungare au primit o constituţie nouă. „Voivodatul sârbesc şi al Banatului de Timiş“ a fost desfiinţat în 1861. Cancelaria regală maghiară, care a înlocuit pe cea Imperială, a reintrodus în timp record toate obiceiurile şi rânduielile care au fost deja o dată „în funcţie“: comitatele Torontal, Timiş şi Caraş au primit câte un Şpan şi  s-au hotărât noi alegeri prin care să fie desemnaţi deputaţii.

          În 1867, sub liberalul Ferencz Deak, s-a stabilit o nouă relaţie între Imperiu şi coroana Ungariei. Ungaria este recunoscută ca stat de sine stătător, independent, având ministere comune doar pe cele ale finanţelor, de război şi al treburilor din afară (afeceri străine). Pe data de 8 iunie 1867 are loc la Budapesta încoronarea Împăratului Franz-Iosef  I ca rege al Ungariei.

          Cumpătatul şi înţeleptul Deac le-a promis minorităţilor şcoli în limba proprie şi alegerea limbii oficiale în localităţile lor după propria voie. Însă oficialii maghiari locali nu au respectat niciodată, aceasta. Sârbii, românii şi slovacii au găsit adăpost faţă de aceste vicisitudini în bisericile lor ortodoxe, ca şi saşii din Transilvania în ale lor evanghelice.         Şcoala normală catolică germană din Vârşeţ a fost desfiinţată în 1871 şi unită cu şcoala normală din Szeghed, care bineânţeles că preda în limba maghiară. Era primul pas spre maghiarizarea totală a populaţiei, începând de la copiii de şcoală, cărora li se preda doar şi numai în limba maghiară, aceasta fiind cea oficială şi SINGURA limbă în întreg regatul!

          Autorităţile maghiare „s-au oferit“ să preia „şcolile populare“ (construite şi întreţinute de populaţie) în atributele statului, sub motiv că vor să „uşureze datoriile financiare“ ale ţăranilor faţă de aceste şcoli. Şvabii din Ciacova au căzut în această capcană ingenioasă şi astfel comunitatea a pierdut dreptul de predare în limba maternă (1908). În 1913 mai existau doar 34 de şcoli „confesionale“ în întreg Banatul cu limba de predare germană.

          Teatrul German din Timişoara, de exemplu, care exista de aproape 150 de ani, a trebuit să-şi închidă în 1889 porţile. În acelaşi an, au fost editate în Banat 37 de ziare în limba germană, printre care şi „Csakovaer Zeitung“, şi doar cîteva în limba maghiară. Dupa 20 de ani, în 1910, existau deja 42 ziare de limbă maghiară, iar de limbă germană tot 37. De exemplu, în locul ziarului amintit „Csakovaer Zeitung“ apărea acum „Csakova es Videke“. Această perioadă, de fapt infloritoare în ce priveşte viaţa economică a Banatului, era perioada în care începea să crape şi să trosnescă personalitatea naţională a tuturor minorităţilor din Banat. În această perioadă s-au îmbunătăţit drumurile existente şi s-au construit altele – multe noi. Noile căi ferate permiteau exportul produselor agricole şi importul maşinilor de tot felul, fiind deja inventate maşinile cu abur, ceea ce a însemnat prima imensă uşurare a muncii. Băncile şi poşta funcţionau bine şi ajutau la transmisia veştilor din toate colţurile lumii.

          Au apărut însă şi primele cazuri de invidie. Germanii, prin hărnicia lor proverbială şi datorită inventivităţii de care dădeau dovadă, au ajuns – în mare parte – să fie înstăriţi, ceea ce făcea ca „vecinii“ să fie invidioşi. Asta în localităţile unde populaţia era pestriţă. În localităţile curat germane, starea de fapt era alta.

          Sfaturile pe care le-au dat nu au fost primite, zicându-se că îngânfarea lor îi face să dea sfaturi, dar că nu are nimeni nevoie de sfaturile lor. În schimb averile la care ajungeau – comparativ cu ziua de azi ridicol de mici – erau importante şi conlucrau la crearea imaginii bogătanului neamţ zgârcit. Doar că bogătanul neamţ lucra mai mult decât zi-lumină şi ce scotea câştig, investea din nou, mărind astfel ceea ce avea. Era, ce-i drept, şi cumpătat, ceea ce i-a adus tocmai vestea de „zgârcit“. Românii au fost primii care au înţeles avantajele şi s-au folosit de „sfaturile bogătanilor nemţi“, spre folosul propriu. Asta s-a putut constata în localităţi cu populaţie amestecată şi aceasta în primul rând prin ceea ce se vedea, adică prin case.

          Ceea ce a provocat din nou nelinişte şi invidie a fost faptul că SE PUTEA cumpăra pământ în localităţi vecine. Asta a creat „sînge rău“ la sârbi şi români, însă nu s-a schimbat nimic în starea de fapt până în 1944.

          Datorită dorinţei germanilor de a nu provoca pe conlocuitori, tot mai mulţi dintre copiii lor au învăţat meşteşugărie sau au mers la şcoli înalte. Şi problemele agravându-se totuşi, foarte mulţi şi-au luat lumea în cap şi au plecat, emigrând în Statele Unite, Canada, Argentina, Brazilia şi Australia. Bineânţeles că acolo au luat-o de la început, de la nimic, dar le-a fost acest gând mai drag decât gândul că poate ajunge să se bată cu vecinul, cu care trăieşte poartă în poartă de zeci de ani, doar pentru că are el mai mult.

Aşa s-a întâmplat şi în Ciacova, mai ales că Ciacova era departe de a fi o localitate de limbă germană. Din Ciacova au emigrat peste 500 de familii în Statele Unite în pragul noului secol - 20.

          Însă un lucru l-au făcut germanii bănăţeni, aşa-zişii „şvabi“: s-au organizat cît au putut de bine împotriva şovinismului maghiar, care pătrundea peste tot, sădindu-şi sămânţa otrăvitoare. S-au organizat în bănci proprii, în tovărăşii proprii etc.

*

          Cînd Împaratul Franz-Iosef al II-lea s-a îmbolnăvit (primăvara 1814), s-au iscat speranţe ca planurile prinţului moştenitor să fie acum puse în aplicare. Aceste planuri erau: de a forma din Ungaria şi Austria o confederaţie multinaţională, care prevedea ca fiecare naţionalitate să rămînă în graniţele unde deţinea majoritatea, având autonomie aproape absolută faţă de coroanele imperiale şi regale. Însă toate aceste planuri, dorite de popoare, au fost spulberate cu un singur foc de armă.

          Pe data de 28 iunie 1914, la Sarajevo, capitala Bosniei, au căzut pradă unui atentat, prinţul moştenitor, arhiducele Franz-Ferdinand şi soţia sa, ducesa Sofia de Hohenberg. Atentatorul a fost un sârb bosniac pe nume Gavrilo Princip. Sârbii l-au urât pe prinţul moştenitor datorită simpatiei acestuia pentru ceilalţi slavi din Imperiu: croaţi, sloveni, slovaci, cehi. Sârbii urmăreau crearea unui mare regat sârbesc, din care să facă parte şi Croaţia, Bosnia şi Herţegovina.

          Acest atentat a însemnat de fapt începutul primului măcel internaţional de amploare de pe mapamond, intrat în istorie sub numele de „primul război mondial“.

          În timpul războiului, pe data de 21 Noiembrie 1916, moare împaratul Franz-Iosef I şi în locul său urcă pe tron arhiducele Karl Franz Iosef sub numele de Karl I.

          În 1918 se termină această monstruasă macelăreală a milioane de nevinovaţi, în timp ce mai toţi vinovaţii au stat la scut, scăpând teferi.

          Monarhia imperială austro-ungară se destramă şi statele până atunci subjugate îşi capătă independenţa şi autonomia.

          Pe data de 20 martie 1919 se alege la Budapesta un guvern comunist sub conducerea lui Béla Kun. Guvernul dă ordin să fie atacată România, spre a anexa Transilvania. Trupele ungureşti intră pe pământ românesc şi după lupte crâncene, pe data de 4 august, intră trupele româneşti victorioase în Budapesta, alungând guvernul comunist al lui Kun şi înfigând steagul românesc pe parlamentul Ungariei.

          State noi îşi ridică capul după destrămarea monarhiei danubiene. Graniţele se modifică. Ungaria pierde prin tratatul de la Trianon (4 iunie 1920, în apropierea Versaill-ului) şapte zecimi (!) din suprafaţa sa. Cehii şi slovacii formează un singur stat - Cehoslovacia. Sârbii, croaţii şi slovenii – Jugoslavia (Slavia de sud – 3 Octombrie 1929). Ardealul cu ţara Crişurilor, două treimi din Banat, Bucovina şi Basarabia reintră în graniţele României mari, astfel România fiind, de la Mihai Viteazul (1600) pentru prima dată din nou o singură ţară.

          Notă: Despre această primă conflagraţie mondială s-a scris mult şi pe larg, minciuni şi adevăruri, deci nu mă voi opri asupra ei, cu toate că în cartea din care traduc este tratată într-un capitol aparte.

       Fam. Margan    Fam. Nastase      Ciacova - istoric     Presa - diverse      Presa - Ciacova  

                                                               copyright © Mihai-Aurel Ianosel  2006

                                                  Creat si intretinut de Octavian Nastase