Capitolul 2

Trec acum la capitolul care tratează Banatul în Regatul României.

          În 1918 pătrund trupe sârbeşti şi franceze (trupe coloniale din Maroc) în Banat. Tratativele de pace încă nu stabiliseră pe unde urma să treacă graniţele viitoarelor state, deci nu se ştia ce se va întâmpla cu Banatul, al cui va fi. Cu de la sine putere, oficialităţile sârbeşti (în parte fără acordul trupelor franceze de ocupaţie) au preluat puterea în Banat. Până în august 1919, cînd trupele sârbeşti – luînd cu ele aproape toate vitele populaţiei şi alte valori – s-au retras din Banat. Asta doar la dispoziţia statelor care supravegheau ducerea la îndeplinire a celor stabilite în tratatul de pace de la Trianon! Tot în luna august au intrat trupele româneşti în Timişoara, urmând şi celelalte localităţi ale Banatului. În Ciacova au intrat pe 15 august.

          Definitivarea graniţelor Banatului, deci şi ale României, au avut loc abia în 1923 prin convenţia de la Belgrad. De la 1 ianuarie 1924 aparţineau de Sârbia/Iugoslavia: Modoş, Pardan şi Cudritul, iar de Banatul românesc: Jimbolia, Ceneiul, Checea şi Jamu-Mare.

În 1910 Banatul avea o suprafaţă de 28.523 km patraţi şi o populaţie de 1.582.133 de locuitori, dintre care

-         români              592.049 (37,4 %);

-         germani            387.545 (24,5 %);

-         sârbi                 284.329 (18 %)

-         maghiari            242.152 (15,3 %);

-         croaţi                4.872 (0,3 %);

-         alţii                   71.186 (4,5 %).

          Banatul se compunea în 1910 din trei comitate: Torontal, Timiş şi Caraş. De menţionat că, comitatul Caraş a avut capitala la Lugoj, Timişul la Timişoara şi Torontalul la Becicherecul Mare.

Această suprafaţă a fost acum deci împărţită în trei. România a „primit“ 18.833 km patraţi cu 950.200 de locuitori, dintre care:

-         520.000   români

-         222.000   germani

-         97.700    maghiari

-         40.500    sârbi

-         70.000    alţii.

Serbia a „primit“ suprafaţa de 9.419 km patraţi iar Ungaria 271 km patraţi.

Acestui Banat subţiat i s-au adăugat zona Aradului – la nord de Mureş, cu 6.248 km patraţi, aşa încât Banatul românesc a avut suprafaţa întreagă de 25.081 km patraţi şi 1.399.100 de locuitori în 1938, dintre care:

-         808.000   români

-         279.000   germani

-         169.200   maghiari

-         40.200    sârbi

-         28.350    evrei

-         10.000    bulgari

-         64.350 alţii (prof. Virgil Pau).

          În România au stat pe tron, de la „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea familiei scăpătate „de Hohenzollern-Singmaringen“ următoarele capete încoronate:

-         Carol I – principe al României între 1866 (anul ruşinii) şi 1881, rege al României între 1881-1914;

-         Ferdinand I, rege al României între 1914-1927 (nepot al lui Carol I);

-         Carol al II-lea, rege al României între 1930-1940 (fiu al lui Ferdinand I);

-         Mihai I, rege al României – împreună cu regenţa – între 1927 - 1930 şi 1940 - 1947, 30 Decembrie (fiu al lui Carol II).

          Mihai de Hohenzollern Sigmaringen a fost silit să abdice de către ruşi şi comunişti, trăind azi în Elveţia. Oare din ce bani? Ce a muncit, ce leafă a primit, că doar a plecat din ţară fiind foarte tînăr? Ce meserie a avut? Că doar rege nu a mai fost.

          Anii 1918-1921 au fost tulburi şi neliniştiţi pentru Banat. Au apărut culori politice noi, împreună cu interese diferite, ceea ce a contribuit la această nelinişte în rândurile polulaţiei.

          În circumscripţia electorală a Ciacovei nu a candidat între 1919-1940 nici un german la funcţia de deputat pentru Bucureşti, cu toate că germanii reprezentau o parte importantă a populaţiei. Cel mai important deputat al Ciacovei în această perioadă a fost Nicolae Diminescu.

          În 1940 s-a desfiinţat parlamentul României şi pînă în 1946 România a fost guvernată fără parlament.

          Schimbările în ţară au început în 1938, când a început dictatura regală a lui Carol al II-lea.

          Pe 30 august 1940 partea de nord a Ardealului a trecut la Ungaria prin arbitrajul de la Viena. Mareşalul Ion Antonescu devine şef de stat cu puteri speciale. Cu două luni mai devreme România pierde prin pactul Hitler - Stalin, Bucovina de nord şi Basarabia, care trec la Uniunea Sovietică.

          Pe 7 septembrie 1940 trece şi Cadrilaterul – partea de sud a Dobrogei – cu judeţele Cahul Bolgrad şi Ismail la Bulgaria.

*

          O dată cu ocuparea fulgerătoare a Poloniei din ordinul lui Hitler pe data de 1 septembrie 1939 începe al doilea coşmar al omenirii, cel de-al II-lea război mondial.

          Hitler, un bolnav mintal de origine austriacă, ajunge prin şiretenie, instinct şi cu ajutorul multor lingăi din jurul său, cancelar al Germaniei şi are astfel puterea absolută în stat în momentul declanşării războiului. Toate înţelegerile dintre dictatorii şi puterile lumii din acea perioadă de tristă amintire, au lovit mai ales ţări mici ca România, deosebit de tare. Încet-încet războiul se apropie de România, deci şi de Banat.

          Primele trupe germane sosesc în toamna lui 1940 şi în primavara lui 1941 în România, inclusiv în Banat. O mică unitate a ajuns pe 20 octombrie şi la Ciacova. Soldaţii au fost încartiruiţi la familii germane, cu sau fără voia lor.

          Pe 6 aprilie porneşte atacul asupra Iugoslaviei.

          Din Banat a pornit, o dată cu trupele maghiare, croate, româneşti şi bineînţeles germane, o divizie motorizată spre Belgrad. Iugoslavia a capitulat pe data de 14 aprilie 1941.

          La construirea aeroportului militar Deta au participat şi oameni din Ciacova, cu braţe de muncă şi căruţe cu cai. Erau trimişi, şi era război, deci trebuia să meargă.

          Pe 22 iunie a intrat şi România în război, de partea „Axei“ (Germania-Italia), contra Uniunii Sovietice. Alături de trupele germane au repurtat la început şi trupele române victorii pe frontul de răsărit. S-a recucerit astfel Bucovina de nord şi Basarabia şi s-a înfiinţat provincia „Transnistria“ (la Tighina, pe 30 august 1941). Trupe române au cucerit şi marele port al Mării Negre, Odesa. Cu toate că în decursul luptelor şi trupe române au participat la reprimarea evreilor, odată ce Hilter a hotărât „soluţia finală“, Antonescu NU a predat evreii români, Germaniei. I-a apărat chiar contra trupelor germane. Acesta este deci un adevăr istoric: Antonescu a reuşit să scape România de ceea ce mai târziu s-a numit „holocaust“.

          Războiul ajunge în ultima sa fază. După înţelegerea dintre ruşi, americani şi englezi, în urma strategiei comune (totul semnat la Teheran pe data de 28 noiembrie 1943), cetatea lui Hitler – Europa – a fost atacată concomitent din trei părţi: pe apă, în aer şi pe uscat.

În noaptea de 16 pe 17 iunie 1944 Timişoara a fost bombardată de avioane britanice (44 bombardiere). Ţinta a fost „Gara de Nord“ şi împrejurimile. S-au aruncat peste 50 de tone de bombe. Pagubele au fost imense. Nici până azi nu se cunoaşte exact numărul morţilor şi nici la ce sumă se ridică pagubele materiale.

          Pe 13 iulie 1944 a fost bombardat Aradul de către americani şi paralel, încă odată Timişoara, ca fiind un nod prea important de cale ferată.

          Vara lui ´44 a fost pentru trupele lui Hitler o catastrofă. Armata română a ieşit din alianţa cu armata germană şi aliată de-acum cu armata sovietică, a pornit alături spre apus.

*

          Pe 23 august 1944 a fost răsturnat regimul Antonescu şi România a ieşit, cum am menţionat deja, din „Axă“. Două zile mai tîrziu a urmat declaraţia de război contra fostului aliat. Astfel s-a deschis drumul trupelor lui Stalin spre Balcani.

Frontul al 2-lea ucrainean sub comanda lui R.I. Malinowski şi frontul 3 ucrainean sub comanda lui F.I.Tolbuchin se folosesc de această şansă. Pe 19 august 1944 aceste trupe încă se mai aflau în Basarabia iar pe 15 septembrie 1944 erau deja în Banat. Trupele române erau subordonate conducerii militare sovietice, însoţindu-le prin toată Ungaria până adânc pe teritoriul Cehoslovaciei.

          Pentru întreaga populaţie a Banatului, 23 August a însemnat intrarea într-un viitor nesigur, ceea ce-i înspăimânta pe toţi.

          Primele măsuri luate în Banat, au fost de a interzice ziarele de limbă germană, interzicerea şcolilor în limba germană, confiscarea de la nemţi a radiourilor, bicicletelor, maşinilor, maşinilor de scris, armelor de vânătoare. S-au distrus în masă cărţi în toate limbile – indiferent de tematică – deci nu numai în limba germană. Interzicerea întrunirilor pentru populaţia de limbă germană. Personalităţi de seamă din rândul germanilor au fost internate în lagăre de concentrare, unde nu puţini şi-au pierdut viaţa.

          Zilele şi săptămânile de după 23 August au fost pentru mulţi bănăţeni, deci implicit şi pentru ciacoveni, de importanţă crucială. În cîmpia bănăţeană s-au dat lupte grele între trupele germane în retragere şi trupele sovieto-româneşti în înaintare. În zona de frontieră mişunau şi partizanii lui Tito, care la rândul lor făceau pagube imense, neţinând cont de cine era păgubosul.

          Odată cu retragerea trupelor germane au plecat şi mulţi „şvabi“, cu ce puteau lua cu ei, spre apus. Au plecat de frica ruşilor, ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi o frică întemeiată. Însă foarte mulţi, care au ajuns deja până în Austria şi chiar până în Germania, s-au întors înapoi „acasă“. Alţi „şvabi“ însă au fost pur şi simplu evacuaţi de autorităţile germane.

          După încheierea ostilităţilor pe teritoriul României a urmat o perioadă de nesiguranţă absolută. Nimeni nu ştia ce va fi acum. Ruşii erau în ţară, fiind lăsate trupe de „supraveghere“ în drumul spre Berlin pe urmele trupelor germane.

Prima reacţie a noilor oficialităţi care a lovit o pătură întreagă a populaţie Banatului – dar nu numai – a fost ordinul de deportare în Uniunea Sovietica a braţelor de muncă, la „munca de reconstrucţie“. Aceasta a lovit crunt populaţia germană. Ei trebuiau acum să scoată castanele din foc pe care le-a aruncat Hitler şi acoliţii lui. Ruşii au cerut doar „braţe de muncă“ şi atât. Guvernul de atunci al României a wstabilit că, dacă tot trebuie braţe de muncă, atunci de ce nu nemţii? Că doar neamţu-i neamţ! Adică unul a distrus, apoi tot neamţ – un altul – să reconstruiască. Şi astfel a început deportarea din Banat pe 14 ianuarie 1945. Peste 40.000 de bărbaţi şi femei au fost urcaţi în vagoane de vite şi s-a pornit spre Uniunea Sovietica. Un număr nedefinit dintre ei nici nu au ajuns măcar la destinaţie, murind pe drum, mai ales de foame. Leşurile, după ce au fost dezbrăcate de soldaţii ruşi la piele, au fost aruncate din vagoane şi lăsate pradă lupilor, care aşteptau hrana alergând de-a lungul garniturilor.

Munca neomenească – mai ales din mine -  lipsa hranei şi a unei îngrijiri elementare medicale, a mai „înghiţit“ alte mii de vieţi într-adevăr nevinovate. Nevinovate deoarece nici unul din cei/cele deportaţi/deportate nu au fost membri ai partidului naţional-socialist. Aveau doar vina de a fi nemţi. Şi-au lăsat viaţa pe meleaguri străine cam 6.000 de persoane din Banat. Iar din cei care au supravieţuit, doar o parte au revenit – după timp îndelungat – în patrie. Mulţi au fost încărcaţi în vagoane şi duşi – neştiind care va fi staţia de destinaţie – direct în Germania, pe teritoriul viitorului stat R.D.G. Dintre aceştia, o parte a rămas în Germania – trecând în zona americană, alta parte au plecat peste ocean, încercând să înceapă acolo o viaţă nouă.

          Multora din germanii rămaşi „acasă“ li s-a retras cetăţenia română, au fost expropriaţi (primii cărora li s-a luat tot ce aveau) şi au fost ani şi ani de zile urmăriţi în tot ce făceau. Astfel au plătit ei faptul că erau germani. Şi asta a continuat până spre sfârşitul anilor 50 ai secolului trecut. Prigoana aceasta a fost legalizată prin „Statutul naţionalităţilor“ din 5 februarie 1945.

          A urmat reforma agrară dată de guvernul Groza, unde expropierile nu au mai ţinut cont de naţionalităţi. De acuma-ncolo a început prigonirea tuturor celor ce au avut ceva pământ. Culmea a atins-o deportarea „chiaburilor“ în stepa Bărăganului. Cei mai crunt loviţi au fost însă şvabii bănăţeni şi saşii transilvăneni.

          S-a început „colectivizarea agriculturii“, care a însemnat agonia vieţii la ţară, urmată de o moarte lentă. Din „grânarul Europei“ România a ajuns o ţară care la un moment dat a fost nevoită să primească grâne de la „marele frate din răsărit“. Iar pământurile, prin cuceririle noii tehnici, au fost otrăvite cu „îngrăşăminte chimice“. Într-adevăr o realizare mai mult decât epocală a comuniştilor. Acolo unde „paurii“ au fost goniţi din casa şi curtea lor, au fost aduşi „colonişti“. Erau un alt gen de colonişti. Veneau în mare parte din „regat“. Iar cei goniţi au trăit de multe ori în chirie în propriile lor case, o întreagă familie într-o cameră.

          Legea electorală din 1946 le-a luat dreptul la vot germanilor. Între 1945-1947 a fost interzisă predarea în limba germană în toate şcolile statului.

          Pe 30 decembrie 1947 a fost silit Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen să abdice. În aprilie 1948, România are parte de o nouă Constituţie.

          Prin legea „naţionalizării“ din 11 iunie 1948, au fost naţionalizate toate intreprinderile particulare din ţară. Manufacturile, inclusiv băncile, care erau majoritatea în mână particulară.

          Pe data de 2 august 1948 s-au naţionalizat şi toate şcolile particulare şi bisericeşti, care erau de o valoare deosebită.

          În iarna 1948/1949 ia sfârşit starea de necesitate, deci şi perioada când mulţi cetăţeni nu au avut niciun fel de drepturi.

          În anii 1948/1949 se întorc majoritatea prizonierilor de război (cei ce au supravieţuit) din lagărele sovietice.

          Pe 18 iunie 1951 începe deportarea amintită în Bărăgan. O lovitură cruntă dată cum am spus, celor ce AVEAU ceva. Cei loviţi de această hotărâre trăiau într-un cordon de 30 pînă la 50 de km la graniţa iugoslavă.

          Între 1948 şi 1953 au fost prigoniţi şi sârbii din zona Banatului, deoarece cei doi mari comunişti, Stalin şi Tito, aveau divergenţe de păreri. „Prietenul“ Tito a ajuns peste noapte „călăul“ Tito. De suferit, suferea încă odată omul simplu.

          Tot în această perioadă aveau loc nenumărate „procese“, intentate cu precădere intelectualilor, despre care se ştia sau se credea că erau împotriva comunismului. Procesele erau cu sentinţa dinainte stabilită şi toate se terminau cu cuvintele „vinovat“. Au intrat în istorie sub numele de „procese staliniste“. Cenzura era în floare. Niciodată în istoria României nu s-a cenzurat mai mult decât în această perioadă.

          Spre sfârşitul anilor ’50 se linişteşte situaţia, fărădelegile „legale“ nemai-fiind în număr atât de mare.

          Ce s-a întâmplat pe plan naţional în perioada până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este scris în cărţile actuale de istorie. După Dej este „adus la putere“ Ceauşescu, care va sta în fruntea statului până în decembrie 1989. O dată cu sfârşitul stalinismului – Stalin mort în 1953 – au reânceput, dar foarte încet, să intre în drepturi legile de necontestat ale oricărei societăţi civilizate. Unele dintre ele au rămas nebăgate în seamă de comunişti, deoarece nu le era pe plac ca poporul să aibe prea multe libertăţi, iar ascultarea convorbirilor telefonice, cenzurarea poştei şi „spionajul“ între cetăţeni, chiar şi în interiorul familiilor, era în floare, cu cât avansa „atotputernicia“ lui Ceauşescu. Numai că de la o vreme „socialismul real-existent“ a intrat într-o criză mortală, din care nu şi-a mai revenit niciodată. Iar cel care a fost făcut vinovat de toate, fără excepţie – cu toate că nici un om SINGUR nu poate face atâta rău dacă nu are ajutoare şi slugoi – a fost Ceauşescu, care împreună cu soţia sa Elena, au fost executaţi în urma unui proces ca pe vremea lui Stalin. Deoarece a trecut imens de mult timp de la seria nesfârşită a proceselor „staliniste“ a putut vedea orice om de bună-credinţă şi cinstit că era doar o comedie ca să potolească masele. Păcat. Un adevărat proces, cinstit şi în limitele legii, ar fi fost mult mai bun pentru ţară şi popor.

          Cu această execuţie s-a sfârşit şi cu absolutismul comunist în ţară.

***

Ciacova.

Cula – simbolul Ciacovei – rămăşiţele unei „cetăţi de apă“.

          Ciacovenii au numit-o în decursul timpului în mod diferit: „turn roman“, „turn turcesc“ sau „turnul ceasului“. În evul mediu era „turn de apărare“ în limba română şi turn (pur şi simplu) în limba turcă.

          Acest turn a fost centrul cetăţii situate la 32 km de Timişoara: „castrum Chaak“, lângă localitatea „Chaak“, localitate cu mult mai veche decât cetatea şi mai ales decât turnul.       Despre anul în care s-a înfiinţat localitatea, dar şi turnul, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii încă nu au o părere comună, datele variind până în ziua de azi. Profesorul Teodor N. Trapcea de la Universitatea din Timişoara susţine că, construirea cetăţii este datată în scris ca având loc în deceniul 3 al secolului al XIV-lea. Franz Engelmann e de părere că cetatea a fost construită de abia la sfârşitul secolului XIV. Dr. Samu Borovszky scrie că cetatea „CHAAK“ (CSAK, magh.: Tschak) a fost construită între 1390 şi 1394 din ordinul lui Nicolae de Chaak, având suprafaţa de aprox. 11.500 mp., apărată din toate părţile de apa Timişului, neputându-se intra în ea decât peste un pod care noaptea şi în caz de primejdie se ridica. Şanţul împrejmuitor şi podul sunt detaliat descrise într-un document din anul 1821. Un localnic care cunoaşte bine turnul, poate şi azi să meargă prin „şanţul“ de împrejmuire şi să constate dimensiunile pe care cetatea le-a avut. Parcul Elisabetan – din faţa vechii primării, casele din partea de nord ale Pieţei până la „Monumentul eroilor“, pe urmă parcul din faţa spitalului, graniţa de sud a terenului pe care se află moara şi gara şi în sfârşit, matca Timişului.

          Gheorghe Drinovan, istoric local, este de aceeaşi părere cu dr. Samu Borovszky. Pe de altă parte Franz Engelmann citează un document din anul 1395, unde scrie că: „Nicolaus Csaak, comes Temesiensis“ a fost despăgubit cu alte terenuri în schimbul proprietăţilor sale „Csaak“ şi „castro similiter Chaak“, care au trecut astfel în proprietatea coroanei.

          Cunoscutul istoric, monograf şi autor al unei minunate monografii a Timisoarei, Nicolae Iliescu, este de părere că cetatea Ciacovei a fost construită la sfârşitul secolului XIV.

Oricum sigur este că în anul 1396 turcii au fost bătuţi sub zidurile acestei cetăţi. Împrejurimile bogate i-au tot ademenit pe turci să vină şi să prade, dorind să şi cucerească cetatea. Credeau că fiind pe teren neted de câmpie, va fi uşor de „luat“, de cucerit. De aceea au mai încercat o dată în anul 1417. Comisul de Timiş, „Pippo Spano di Ozora“ le-a venit în ajutor vitejilor apărători ai Ciacovei şi uniţi, i-au gonit pe turci până peste Dunăre.

          În anul 1463 s-a făcut în jurul localităţii, deci şi a cetăţii, un „mal“ destul de înalt ca să oprească apele Timişului în caz de „viitură“ (inundaţie), dar să îngreuieze şi înaintarea unor vrăjmaşi spre cetate.

          Dacă turcii nu au reuşit să cucerească cetatea cu sabia în mână, au reuşit să o ia în stăpânire FĂRĂ LUPTĂ în anul 1551. (La fel cum au luat turcii în stăpînire Europa de apus în prezent, după ce în decursul istoriei milioane de creştini au murit ca să-i ţină la sud de Dunăre)

          Apărătorii cetăţii erau pregătiţi să reziste unui asediu îndelungat, dar sârbii, care de multă vreme erau învrăjbiţi cu „castelanii“ unguri, le-au trădat turcilor secretele cetăţii. Este adevărat că în acest fel au împiedicat distrugerea cetăţii şi a localităţii.

          Turcii au construit în localitate un adevărat cartier turcesc, cam pe unde se află azi Piaţa Cetăţii, pe teritoriul părăsit la retragere de unguri.

          Unde era construită moschea, nu se ştie, şi nici unde se afla cimitirul turcesc. Se ştie doar din documentele unor specialişti în istoria turcească, că de obicei moscheile se construiau în plin centrul localităţilor turceşti, iar cimitirele în afara localităţilor, pe locurile cele mai frumoase, dar cu privire spre moschee.

          Oare se va afla vreodată unde s-a aflat cimitirul turcesc?

          Cetatea Ciacovei avea pentru turci o importanţă strategică minoră, fiind la „25 zile călare“ de Istambul, capitala Imperiului Otoman. Din acest motiv cetatea a fost lăsată pradă paraginii.

          În urma păcii de la Karlovitz din 26 ianuarie 1699, sub comanda contelui Wolf de Oettingen cetatea Ciacovei a fost distrusă, rămânând în picioare doar turnul, adică „donjonul“ cetăţii. Cula a fost turnul principal al acestei cetăţi. Poate că a fost folosit şi ca turn de locuit, deoarece pe acea vreme aşa se obişnuia. Era cea mai veche formă de construcţie a unui turn de apărare a unui nobil. Asemănări există cu „cula“ de la Vârşeţ – actualmente în Serbia -, Gyula, Nagyvazsony – ambele în Ungaria - şi cu multe altele, construite în secolele XIV şi XV.

          Se văd şi azi încă urme care arată că de culă a fost lipită o altă clădire – sau poate zidurile cetăţii – construite foarte masiv, urmele zidului având o grosime impozantă. Se poate să fi fost şi locuinţa familiei Csaak, deoarece faţada de sud-est era îndreptată spre localitate, fiind despărţită de ea doar de Timiş.

          Despre istoria mai nouă a turnului, profesorul Josef Brandeisz, vestit arhitect din Ciacova, poveşteste din propriile sale amintiri:

          În 1898 cula a fost renovată de tatal său, Josef Brandeisz, arhitect şi constructor în Ciacova, făcând din ea un turn pentru pompieri. Din păcate a dispărut pe această cale mult din original. În 1936 cula a devenit definitiv turn de apă, fiind montat în etajul III un rezervor de aproximativ 60 mc care a ramas astfel pînă azi.

          A amintit şi alte amănunte, fiind un bun cunoscător al arhitecturii şi mare iubitor al Ciacovei şi Banatului. Printre altele, povesteşte că actuala (1969!) uşă metalică a fost montată de tatăl sau. Intrarea originală se afla la etajul I. Nu se putea pătrunde decît peste un pod cu scripeţi. Şi celebrele şi legendarele coridoare subterane au existat cu adevarat. Au fost descoperite cu ocazia construirii noii primării, pe la 1900, pe urmă în piaţă şi aşa mai departe. Dar nu se poate spune concret, deci nici dovedi, că ar fi avut legătura aceste coridoare (tuneluri de fapt) cu cetatea vecină a Obadului (azi dispărută cu desăvârşire) sau chiar şi până la cula de la Vîrşeţ. Toate acestea sunt doar legende. Frumoase, nostalgice, dar oricum doar legende. Sigur este doar că aceste coridoare erau construite pentru fugă – în caz de primejdie – şi că erau construite din cărămizi arse. Duceau din vechea cetate, mai exact de la turn, până în afara zidurilor ei.

          O nouă renovare şi stabilizare a turnului a avut loc în 1962-1963. Importanţă mare la această renovare au avut meterezele / crenelurile şi toate părţile de zid ce erau deteriorate.     Pagube ireparabile s-au provocat în 1936 odată cu montarea unui cazan de apă la etajul superior al turnului. Nefiind făcut bine, rezervorul lăsa apa să se scurgă încet, ceea ce a dus la igrasie în zidurile seculare. Prin influenţa gerului s-au spart multe din cărămizi. Mortarul – de calitate foarte bună de altfel – s-a făcut pe mari porţiuni praf în adevăratul înţeles al cuvântului.

          Cele mai mari pagube – după cum se ştie – au fost provocate de cutremurul din 1991, iar ce nu a reuşit acesta să strice, a fost stricat de cutremurul care i-a urmat în 1992.

Turnul donjon al cetăţii Ciacovei, a fost măsurat şi schiţat cu precizie de către arhitectul ciacovean Josef Brandeisz. Desenele există şi azi, împreună cu toate datele exacte ale turnului. Celor ce au interes, le punem la dispoziţie aceste date şi în aceste câteva rînduri de traducere.

          Baza turnului este de formă pătrată cu laturile de 10,5 m lungime şi 9,8 m lăţime. Pe trei laturi zidurile au grosimea de aprox. 2,70 m. Au fost întărite pînă la înălţimea de 8 m. Grosimea a ajuns în acest fel să fie „terasată“, adică diferită de jos în sus.

Pe partea de nord-est trebuie să fi fost – după cum arată desene vechi – o a doua clădire.

Pentru construcţie s-au folosit peste un milion de cărămizi arse, care au fost făcute nu departe de turnul de azi. Ca mortar s-a folosit ceea ce pe acea vreme era uzual: var şi nisip de diferite calităţi.

          Turnul are trei etaje – mai precis: parterul şi trei etaje superioare – şi atinge înălţimea de 23,70 m. Fundamentul, în pământul foarte nisipos al Timişului, ajunge la o adâncime de aprox. 5 m. Pânza freatică poate fi azi la o adâncime ceva mai mare decât în perioada construcţiei (sec. XIV). Sus, turnul sfârşeşte cu o platformă de apărare şi 16 creneluri: 4 creneluri masive la colţuri şi cîte trei creneluri pe fiecare latură de zid.

          Parterul are o boltă semicilindrică transversală. În peretele de sud-est, cam la înălţimea de 3 m. se află o nişă în formă de semicerc. De aici pornesc treptele turnului, zidite în peretele gros. Nişa treptelor are aici o grosime de 1,20 m şi o înălţime de 2 m. Cu încetul se îngustează până la lăţimea de 70 cm la etajul trei, la ieşire. În acelaşi zid de sud-est se mai găseşte încă o încăpere, cu un alt rând de trepte, care însă duce în jos, spre o fântână – care nu mai există şi spre tunelul de evacuare – coridor subteran. Acest tunel a fost de asemenea construit din cărămizi arse şi se presupune că se termina cam la 500 m de turn, într-un loc bine ascuns, în afara vederii din turn şi în afara localităţii din acea vreme. La aceste două trepte de piatră se poate ajunge peste o scară construită ulterior la parter. Aşa cum am mai menţionat, în turn nu se putea intra decât peste un pod de lanţuri, şi asta la etajul 1. Deci trebuie să fi fost o construcţie de lemn în partea interioară, peste care se ajungea fără greutate dintr-o parte într-alta a turnului.

          Se presupune de asemenea că cele trei etaje erau folosite drept camere de locuit. De obicei locuiau familiile stăpânilor unui castel sau al unei cetăţi – în evul mediu – la etajul 3, stăpânii însăşi la etajul 2 şi personalul de pază – gărzile – la parter. Etajele turnului erau despărţite cu grinzi masive transversale. Ferestrele sunt înguste, dreptunghiulare sau cu o mică parte boltită în partea de sus. Din ceea ce a fost lemn nu mai există nimic.

„Cula“, STEMA Ciacovei, a făcut obiectul unei mari festivităţi „600 ani“ în noiembrie 1995.

          Cum am mai menţionat, în perioada „maghiară“ a secolului al XIV-lea şi al XV-lea s-au construit mai multe turnuri de apă, asemănătoare cu turnul din Ciacova. Un turn a fost de exemplu construit la Gyula în 1445, în apropiere de Crişul Alb (Feher Körös). Este foarte asemănător cu turnul Ciacovei ca stil şi ca folosire a materialelor de construcţie. Starea lui de azi este însă mai bună decât a turnului noastru. La ultima renovare, acest turn a fost acoperit cu un acoperiş în formă piramidală. Zidul de apărare al turnului de la Gyula este încă în stare bună, pe când cel al turnului de la Ciacova nu mai există deloc.

*

      Acest episod este din volumul 10 „Istorici osmani“ şi anume din „Leul de la Timişoara – amintiri ale lui Ca´fer Paşaá cel bătrân – scrise de Ali, purtătorul sigiliului“. Aceste amintiri au fost publicate deja în anul 1851 de Janos Repiczky.

Citat:

          „În Timişoara, trăia un ghiaur pe nume Ignat, fost tălmaci şi medic al lui Ahmed Paşá, comandantul oştilor otomane. Din naştere era „latin“, însă a preluat credinţa „austriacă“. (n.tr.: în zona de graniţă românii se numeau „latinii“ şi cei trecuţi la credinţa „austriacă“ PAPIŞTI sau PAPISTAŞI). În Timişoara era tălmaciul fiecărui vizir nou şi luat în slujbă, ajungând în felul acesta om de vază şi vestit. Astfel a ajuns să aibe avere, în primul rând avere mare în pământuri. Ştia să citească şi să scrie în patru sau cinci limbi. Se pricepea la vindecat şi îşi închipuia că şi astrologia o are în degetul cel mic, adică o cunoştea fără cusur. Deci aşa a ajuns el ca tălmaci, implicit şi pentru scriptele înaintate de „ghiauri“ luminăţiei sale, paşei Ca´fer (n.tr.: Giafar). De la paşa a tras multe foloase, obţinând favoruri mari. A fost şi cu călăreţii noştri în cercetare şi a luptat cu flinta în mână împotriva propriilor săi oameni, a „ghiaurilor“. De mai multe ori a adus prizonieri „ghiauri“ sau capete ale acestora. Astfel a ajuns să aibe încrederea nemărginită a paşei. Nimeni nu a gândit că va veni o vreme în care îşi va părăsi nevasta şi copii, fugind.

Într-o zi, acesta (Ignat) a fugit la generalul Heißler în Transilvania, lăsându-şi nevasta şi copiii de izbelişte. Generalului i-a povestit din fir a păr exact cum este situaţia în Timişoara. Heißler, recunoscându-i isteţimea, l-a „ridicat în rang“, dându-i averi şi onoruri. Ignat şi-a luat angajamentul să pună la dispoziţia lui Heißler palanca Ciacova, situată la aproximativ 30 de km de Timişoara şi să ţină sub arme ghiaurii din partea locului şi să aducă atîtea pagube paşei de la Timişoara, încît în timp de 4-5 luni să pună el mâna pe Timişoara, iar cheile oraşului să i le predea personal lui Heißler. Ca urmare, Heißler i-a subordonat lui Ignat căpitanii de Lugoj şi Sebeş, pe el făcându-l comandant al cetăţii Ciacovei cu grad de colonel. A dat ordin tuturor căpitanilor oraşelor ce erau într-o oarecare apropiere să se supună toţi tuturor poruncilor venite de la Ignat. Pe lângă căpitanii de Lugoj şi Sebeş mai ereau şi cel de Mehadia şi încă mulţi alţii. Aceştia trebuiau să i se pună la dispoziţie cu luptători călare sau pedeştri şi să execute ordinele date de el, Ignat.

          Acest blestemat (continuă cronicarul turc) a strâns astfel în jurul său cam 100 de călăreţi şi 200 de pedestraşi. A venit însoţit de ei la Ciacova şi a început să reconstruiască cetatea din temelii. În scurt timp a adus cetatea într-o stare de apărare perfectă, întărind-o cu nădejde şi s-a aciuit în ea cu oamenii săi, luând-o în stăpînire.

          Văzînd asemenea fapte, stăpânul nostru (Paşa de Timişoara) şi-a făcut griji mari, deoarece blestematul acesta de ghiaur (Ignat) cunoştea perfect tot ce era în Timişoara cât şi cetatea Timişoarei şi era un cap foarte isteţ. Cu toate împuternicirile date acestuia de Heißler, cu toţi hoţii şi haiducii în jurul său, prezenta pentru Timişoara un pericol real, care nu trebuia neglijat.

În acest timp ticălosul (Ignat) a început să prindă musulmani prin viile din jurul oraşului şi alte împrejurimi (?), şi cei pe care nu-i ucidea, i-a oferit ca preţ de răscumpărare pentru nevasta şi copii săi. Schimbul a avut loc. Dar pe zi ce trecea, făcea tot mai multă pagubă turcilor. Cu cât facea mai multe pagube osmanlîilor, cu atât mai mult i se ducea vestea printre „ghiauri“. Pricepându-se şi la „cititul în stele“, şi-a făcut propriul horoscop. prin care a aflat că în curând va intra în cetatea Timişoarei, unde se va stabili. Interpretarea dată de el a fost „cucerirea Timişoarei“. Împins de această nebunie, şi-a început pregătirile, trimiţând mesaje în toate părţile şi pornind pregătirile de război. Vroia să strângă 1.000 de „ghiauri“ cu care să cucerească cetatea Timişoarei, conform horoscopului interpretat de el.

          Cînd stăpînului nostru Paşa i-au ajuns la urechi aceste veşti, a trimis 30-40 de călăreţi curajoşi şi pricepuţi, ca să-i aducă prinşi din Ciacovei. Aceştia au stat pitiţi cîteva zile, pândind momentul prielnic. Au văzut astfel şi că „blestematul de Ignat“ a ieşit din cetate cu 15-20 de oameni şi un rând de care, mergând spre pădure ca să aducă lemne necesare construcţiei la „palancă“.

„Gazii“ au aşteptat pînă ce s-a depărtat Ignat bine de palancă. L-au înconjurat pe nesimţite şi, ieşind la iveală şi tăindu-i calea de retragere, l-au atacat. Văzându-i pe „gazi“, Ignat a luat-o la fugă călare în direcţia Lugojului, lăsându-şi atât călăreţii cât şi carele în urmă. Goana era nebună, dar Ignat era urmărit de unii dintre „călăreţii noştri“. Peste trei ceasuri, la jumătatea drumului spre Lugoj, i s-a prăbuşit calul iar el a fost luat prins „de ai noştri“. De câte ori l-au ridicat legat în şea, se lăsa să cadă la pământ. A fost întrebat: „De ce faci asta? Suie pe cal, ca să putem porni!“ Ignat a răspuns: „În viaţă nu mă veţi duce la Timişoara. Nu pot să-l privesc pe Paşă în ochi. Sentinţa care m-a lovit acuma e răsplata a cât bine mi-a făcut el mie şi a pîinii care am mâncat-o la masa sa. Aşadar ucideţi-mă!“

Aşa se ruga de turci.

Călăreţii i-au răspuns:

„Nu, nu te ucidem. Te ducem prins la stăpânul nostru, paşa, şi el va face cu tine ce va crede de cuviinţă.“

L-au ridicat cu sila pe cal şi au pornit cu el spre Timişoara. Ignat însă s-a lăsat iar să cadă.

Văzînd că nu-i chip să-l ducă viu la Timişoara, i-au tăiat capul şi l-au legat de şea. Trupul său de „ghiaur“, nefiind curat, l-au lăsat unde s-a prabuşit, să-l mănînce fiarele. Capul însă a fost dus la Timişoara, unde a fost pus în vîrf de suliţă pe poarta „Cocoşilor“, ca avertisment tuturor celor ce ar vrea să-i urmeze exemplul.

          Aşa deci a dovedit Ignat că a fost un bun astrolog. El, adică capul său, a intrat în Timişoara şi s-a stabilit definitiv aici! Trebuie că într-un punct să fi făcut el o mică greşeala. Trebuie să fi încurcat „viaţa“ cu „moartea“ şi mai ales mare greşeala nedibuindu-i pe „gazii“ care-l pândeau.

          Stăpânul nostru - paşa - şi toţi nobilii ţării s-au bucurat foarte, de acest fapt.

Ghiaurii din Ciacova, foarte speriaţi de cele întâmplate lui Iugnat, nu au mai îndrăznit să stea în cetate şi au părăsit-o, lăsând-o pustie. Mai târziu au pornit călăreţii binecredincioşi spre cetatea Ciacovei, au ars ce era de ars şi au făcut totul una cu pământul.

*

       Fam. Margan    Fam. Nastase    Activitatea politica     Ciacova - istoric     Presa - diverse      Presa - Ciacova  

                                                               copyright © Mihai-Aurel Ianosel  2006

                                                  Creat si intretinut de Octavian Nastase